Coaching pentru performeri

Cine a avut rabdare sa citeasca ultimele articole aparute in legatura cu coaching-ul a observat, desigur, existenta unor perspective si pareri diferite asupra semnificatiei cuvantului, obiectivelor de atins, metodelor de a actiona, filozofiei de lucru.
Asta este absolut normal: daca rareori doi juristi sau doi arhitecti sunt de aceeasi parere, desi au de-a face cu un domeniu aparent mai “rigid”, nu e de mirare ca fiecare coach – actionand asupra oamenilor– are o viziune personala asupra a ceea ce face.

Totusi, trebuie sa admit ca niste idei, prin noutatea si originalitatea lor, mi-au starnit curiozitatea si mi-au lasat niste nelamuriri, mai ales ca nu le am auzit in alta parte.
Cum am scris deja, in viziunea mea “un coach este in primul rand un antrenor personal, ce iti permite sa atingi un nivel de performante care ar fi imposibil de atins muncind singur, iar concentrarea asupra performantei si rezultatele concrete sunt cele care definesc munca de coach asa cum o inteleg eu”.

Astfel, un coach care antreneaza o echipa de fotbal sau o fata de la gimnastica are niste trasaturi foarte clare: competenta in domeniu, autoritate asupra celui antrenat, responsabilitate in legatura cu rezultatele, capacitatea de a indruma si de a scoate la iveala potentialitatile atletilor prin orice metoda disponibila.

Imi e foarte greu de inteles in ce mod un coach care antreneaza o echipa de vanzatori sau CEO-ul unei corporatii ar putea proceda altfel, si sa aiba rezultate mai bune folosind incompetenta, supunerea, iresponsabilitatea si tacerea.

Fiindca imi place foarte mult sa invat lucruri noi, sper sa fiu in tara cu ocazia conferintei de coaching, sa ascult direct de la coachi profesionisti cum functioneaza exact aceste metode noi si sa pun niste intrebari sa ma lamuresc.

Deocamdata, voi proceda tot in stilul meu, si in loc de a explica teoretic ce fac, prefer sa va povestesc despre o sedinta de coaching pe care o consider destul de reusita.

Anul trecut am avut ocazia de a munci o zi cu echipa nationala juniori de rugby a Romaniei.
Asta pentru ca o data, vorbind cu presedintele federatiei, i-am povestit despre firewalking si despre metodele de antrenament mental, si i s-a parut o idee buna sa ofere echipei nationale – in pregatirea pentru campionatul european – aceasta posibilitate.
Bineinteles, evenimentul a fost destul de mediatizat (vezi aici ) , si cu o simpla cautare pe net se poate afla parerea ziaristilor.
Dar eu vreu sa va spun cum se vad lucrurile dinauntru.

In primul rand, eu nu stiam nimic despre rugby. Chiar daca trainingul nu avea nici o legatura directa cu jocul, mi s-ar fi parut complet aiurea sa antrenez o echipa fara sa am o idee despre ceea ce face si despre dificultatile pe care le infrunta.
Asadar, ca sa imi castig un minim de competenta, am citit tot ce am gasit, m-am uitat la niste videouri cu meciuri si m-am dus sa vad niste sedinte de antrenament.
Am vorbit cat am putut cu antrenorul ca sa identificam punctele mai importante de dezvoltat si eventualele blocaje care puteau impiedica o performanta optimala si am vrut sa stiu cat mai mult despre “clima” psihologica a echipei.

Toata munca asta, doar pentru a-mi castiga credibilitatea si autoritatea suficiente pentru a fi ascultat: ceea ce multi traineri si coachi nu inteleg este ca performerii de toate felurile (atleti, vanzatori, manageri, cantareti…) sunt foarte deschisi la orice le poate imbunatati performantele, dar asta numai atunci cand propunerea vine de la cineva care le demostreaza prin fapte ca stie despre ce vorbeste si ca – intr-un anumit fel – este “de-al lor”.
Uneori ajunge o simpla greseala de jargon, si iata ca esti perceput ca un outsider nepriceput, de la care nu e nimic de invatat, iar ceea ce o sa propui ulterior nu va avea nici o valoare.

In cazul specific, stiind ca trebuia sa infrunt o “gasca” de baieti de acest gen, primul lucru de care am vrut sa scap a fost imaginea aceea-“vine un dom’ profesor din Italia sa ne explice cine stie ce teorii”; asa ca nu am vrut sa muncesc la un hotel, ci in vestiarul lor; baietii erau in training si eu in tricou, iar primul lucru pe care l-am facut a fost sa mergem pe teren, unde le-am aratat practic niste elemente de biomecanica si niste smecherii luate de la arte martiale despre pastrarea stabilitatii, dezechilibrarea adversarului, marirea fortei de impact s.a.m.d.

Dupa o ora de munca de acest gen si dupa ce au verificat – cu entuziasm – ca ce le-am propus functiona intr-adevar si le putea fi de folos, ne-am intors indoor sa infruntam restul muncii, dar cu un angajament si o incredere pe care nu le-as fi obtinut niciodata daca nu procedam asa.

Am inceput procedeul de coaching propriu-zis, in primul rand lasand pe fiecare sa-si analizeze si sa-si evalueze identitatea, rolul in echipa, motivatiile personale, relatiile cu ceilalti pe terenul de joc si in afara lui s.a.m.d.
Cred ca pentru multi a fost un moment important de autocunoastere; intre timp, am fost cat se poate de atent la descoperirea “ierarhiilor interne”: cine este liderul, cine este supus, unde puteau sa fie motive de tensiune ca gelozii sau rivalitati, neintelegeri…

Faza despre obiective a fost pe mai multe niveluri: evident ca cel mai urgent era “sa castigam campionatul”, dar eu i-am indreptat, pe de o parte, catre a pune acest obiectiv intr-un cadru mai mare, fie in sensul strict sportiv, fie in cel mai general al vietii, cu scopul ca fiecare sa isi gaseasca “sensul” in ceea ce face.
Pe de alta parte, fiecare a trebuit sa isi gaseasca ceea ce eu numesc “factorul critic al succesului”: fiecare activitate se compune din multe elemente, dar are de obicei putine puncte cheie – sau chiar unul singur – care defineste succesul sau falimentul, si acesta poate fi masurat si imbunatatit.
(E de necrezut cat de timp pierde lumea – si cat de ineficienta este – pentru ca nu identifica acest factor, si asta uneori nici dupa ani de activitate. Si la fel de necrezut este cum trainerii si coachii de multe ori nu se ocupa sa-i ajute pe cei pe care-i antreneaza sa se lamureasca in aceasta privinta: parerea mea este ca lipsa de claritate in sensul asta micsoreaza enorm sansele de dezvoltare si imbunatatire a performantei.)

Dupa ce fiecare atlet a identificat acest factor – si pentru multi a fost o surpriza sa descopere ce fac intr-adevar –, am pus pe fiecare sa isi gaseasca propria cale de a-l imbunatati; bineinteles, s-au fixat o serie de obiective personale si de echipa si a urmat partea mai “concreta” legata de ce este de facut pentru atingerea rezultatelor dorite.

Dupa asta, am trecut la tehnici de relaxare, de concentrare, de vizualizare, de antrenament mental, de accesare a resurselor, de invingere a temerilor si a convingerilor limitante s.a.m.d.: partea finala de firewalking este un “crescendo” care impinge oamenii spre laturi neexplorate ale propriei minti, unde descopera resurse si potentialitati nebanuite.

Bineinteles, pretextul este faptul ca “trebuie sa trecem prin foc”: in realitate, toata munca mea este directionata catre a impinge lumea spre starea de “in flow”, si sa ancorez starea respectiva intr-un fel in care sportivul s-o poate accesa cand are nevoie – pe teren sau in viata de zi cu zi.
(Despre “in flow” nu am spatiu sa vorbesc aici. Poate va scriu un articol saptamana viitoare.)

Mersul pe foc a decurs bine, entuziasmul si adrenalina au fost la maximum, ca de obicei, si, dupa revenire, am profitat de intrebari si comentarii ca sa mai fac un rezumat si sa mai instalez niste ancore ce am considerat ca puteau sa fie de folos.

In concluzie, eu nu stiu exact cum as putea sa definesc munca mea din aceasta zi: poate nu a fost coaching, ci antrenament, training, mentoring, counseling, team building, ritual… Las pasionatilor de semantica sa se ocupe de definitie.

Ceea ce stiu eu este ca am vrut sa obtin niste rezultate si, chiar intr-un timp asa de limitat, cred ca am reusit.
In luna urmatoare, cand echipa a castigat intr-adevar campionatul european, desigur nu l-a castigat pentru ca au facut un seminar de o zi cu mine, ci pentru ca sunt extraordinar de buni si au muncit si s-au antrenat ani de zile cu angajament si pasiune.
Totusi, cand in ultimul meci s-au gasit in dificultate si dezavantaj si riscau sa piarda cupa, mi-a povestit antrenorul ca dintr-o data au avut o reactie de orgoliu care l-a surprins si pe el, si in cateva minute au recuperat dezavantajul si au castigat meciul.
Imi place sa cred ca la aceasta performanta am avut si eu o contributie, cat de mica, si ca niste ancore au intrat in actiune la momentul potrivit…
Si bineinteles ca m-am simtit raspunzator, si nu mi-ar fi placut deloc daca echipa ar fi pierdut.

Asta e ceea ce consider eu coaching: competenta, autoritate, responsabilitate, indrumare, si asta e ceea ce fac eu de zeci de ani: indiferent daca e vorba de o echipa de sport, de un team de vanzatori, de un cantaret, de un manager, dar si de un om care vrea sa slabeasca sau sa gaseasca curajul de a deschide o afacere, infruntarea mea e aceeasi: ma informez in domeniu, daca nu-l cunosc, ma asigur ca am destula credibilitate si autoritate ca sa fiu ascultat, si – bineinteles – folosesc orice tehnica disponibila, astfel incat cine apeleaza la mine sa isi gaseasca raspunsurile si resursele de care are nevoie pentru a atinge rezultatul dorit.
Si despre “responsabilitate” am un punct de vedere foarte simplu: daca cine apeleaza la mine nu isi atinge obiectivele, pur si simplu dau banii inapoi (cel putin, asa promit, fiindca nu mi s-a intamplat pana acum…), pentru ca asta ar insemna ca am evaluat gresit lucrurile de la bun inceput, in legatura cu posibilitatile lui: de asta sunt destul de atent cand imi iau angajamente de acest gen. Dar, evident, aceasta implica si faptul ca, clientul, ma autorizeaza sa fac orice ca sa-l imping spre rezultate (din fericire, nu fac parte din nici o federatie, asa ca nu exista cineva care sa imi impuna “etica” lui…).

Adevarul este ca am un numar destul de limitat de clienti in acest sens: in Montecarlo imi convine mai mult sa ma ocup cu imobiliarele decat cu training sau coaching, si am acceptat numai niste vip-uri si vedete care au insistat si pe care chiar nu as fi putut sa le refuz… cu rezultatul ca sedintele de coaching le tin la cofeteria din fata cazinoului, sau alergand impreuna cu clientul pe litoral.
In Romania vin acum asa de rar, ca nu as avea timp sa ma ocup de asa ceva: poate pe viitor, vom vedea.

Apropo de Romania si de coaching, cred ca e nevoie de un pic de timp sa se limpezeasca lucrurile: in afara indoielii de care vorbeam la inceput, ma cam indoiesc si ca miile de coachi care au aparut dintr-odata pe piata au pregatirea necesara pentru asa ceva, si chiar sunt curios cum actioneaza concret.
Eu inteleg ca cine a auzit ce sume poate cere un coach s-a gandit sa intre pe piata fara a-si face prea multe probleme in legatura cu pregatirea, dar actionand asa – cand apoi, inevitabil, rezultatele nu vor veni –, clientii vor fi deziluzionati si se va descalifica intreaga categorie.
Pe de alta parte, cine chiar vrea o formare serioasa se gaseste cu o oferta asa de mare si de confuza in fata, incat este greu sa faca o alegere sigura.
Din fericire, lucrurile acum merg destul de repede, asa ca selectia naturala o sa faca curatenie intr-un timp relativ scurt.
Deocamdata, pe cei care vor sa apeleze la un coach sau la o scoala de coachi, autohtona sau straina, ii sfatuiesc sa urmeze sfatul lui Iisus, din Matei 7:16: “Dupa roadele lor îi veti cunoaste. Au doara culeg oamenii struguri din spini sau smochine din maracini?”
Stiu ca deja am exprimat acest concept de multe ori, dar mai bine il subliniez inca o data.

In fine: poate eu sunt cam obsedat de “rezultate, rezultate, rezultate”; dar ma gandesc ca, indiferent daca este vorba de un client obisnuit, de o corporatie sau de o echipa de sport, daca cineva plateste bani frumosi unui coach, asta vrea in schimb: o avansare in cariera, o marire a vanzarilor, o imbunatatire a performantelor, in sfirsit, ceva concret, care ii poate dovedi ca a meritat.

Daca, in loc de rezultate concrete, ceea ce oferim clientilor sunt palavrageli si psychobabble, ma cam indoiesc ca meseria de coach va avea vreo dezvoltare si un viitor.

Un salut

Bruno Medicina

Publicat pe Business Edu, 1 Iunie 2007