Perfecționismul se bucură de o reputație surprinzător de bună. Mulți oameni îl consideră aproape o virtute: a fi perfecționist ar însemna să ai standarde înalte, să urmărești mereu ce este mai bun, să nu te mulțumești cu rezultate mediocre. Într-o lume în care aproximarea este adesea regula, a te declara perfecționist pare chiar un semn de seriozitate și de dedicare.

Și totuși, dacă privim realitatea cu puțină luciditate, apare un paradox curios: perfecționismul produce rareori excelență. Mult mai des produce tensiune, nesiguranță, blocaj în acțiune și — pe termen lung — rezultate surprinzător de mediocre.
Motivul este simplu, deși rar recunoscut în mod deschis: perfecționismul nu se naște din dorința de a progresa, ci din frica de a greși.

Această distincție este esențială. Cel care urmărește excelența acceptă faptul că orice activitate umană este inevitabil imperfectă și că progresul apare printr-un proces continuu de încercări, erori, corecții și noi încercări. Greșeala nu este o tragedie, ci o informație prețioasă: un feedback care ne arată unde putem îmbunătăți lucrurile.

Perfecționistul, în schimb, trăiește greșeala ca pe o amenințare personală. Nu este pur și simplu ceva ce trebuie corectat, ci o dovadă a propriei inadecvări. Din acest motiv dezvoltă o strategie psihologică foarte particulară: încearcă, pe cât posibil, să evite situațiile în care greșeala ar putea apărea.

Aici începe adevărata capcană.

Când lucrez cu clienții mei, uneori pun o întrebare foarte simplă: cât de posibil ar fi pentru tine să devii cel mai bun muzician din lume la instrumentul tău? Răspunsul este aproape întotdeauna același: un zâmbet ușor stânjenit și o recunoaștere sinceră — practic imposibil.
Atunci pun o a doua întrebare, și mai simplă: ești conștient că nici măcar cel mai bun muzician din lume nu este perfect?

De multe ori acesta este momentul în care se aprinde o mică lumină. Pentru că realitatea este evidentă: chiar și cei mai mari interpreți din istorie au făcut greșeli, au avut seri mai puțin reușite și au trecut prin perioade de incertitudine și creștere. Și totuși, nimeni nu i-ar numi „mediocri”.

Asta înseamnă că perfecționismul impune un standard pe care nici măcar cei mai buni oameni de pe planetă nu îl pot atinge. A pretinde de la tine ceva ce nu există în natură nu este o formă de excelență; este pur și simplu o distorsiune mentală.

Deoarece nicio acțiune umană nu poate fi cu adevărat perfectă, perfecționistul tinde inevitabil să amâne momentul acțiunii. Așteaptă condiții ideale: momentul perfect, pregătirea perfectă, instrumentele perfecte, siguranța totală. Bineînțeles, aceste condiții nu apar niciodată, pentru că nu există.
Rezultatul este că multe idei rămân la stadiul de proiect, multe inițiative sunt amânate la nesfârșit și multe oportunități trec pur și simplu pe lângă noi.

Paradoxul devine evident: în încercarea de a evita rezultate imperfecte, perfecționistul ajunge adesea să nu producă niciun rezultat.

Există și un al doilea efect, mai puțin vizibil, dar la fel de important. Când mintea devine obsedată de ideea de a nu greși, intră într-un mod de control continuu care consumă energie și distruge spontaneitatea. Fiecare gest este monitorizat, fiecare decizie este pusă sub semnul întrebării, fiecare mic defect este amplificat peste măsură. În aceste condiții devine extrem de dificil să menții fluiditatea, creativitatea și prezența mentală.

Cu alte cuvinte, căutarea obsesivă a perfecțiunii ajunge să deterioreze tocmai calitatea performanței pe care ar trebui să o îmbunătățească.

Acest lucru nu înseamnă, desigur, că trebuie să renunțăm la ambiție sau la dorința de a face lucrurile bine. Dimpotrivă. Excelența este una dintre cele mai puternice forțe ale dezvoltării umane, dar funcționează după o logică complet diferită.

Cel care urmărește excelența nu se întreabă continuu dacă ceea ce face este perfect. Se întreabă dacă progresează, dacă a învățat ceva nou, dacă a făcut un pas înainte față de ieri: excelența acceptă procesul, perfecționismul cere rezultatul imediat.

Nu este întâmplător faptul că cuvântul „perfect” provine din latinul perfectus, care înseamnă pur și simplu „dus până la capăt”, „împlinit”. Inițial, ceva era perfect pentru că fusese realizat până la capăt — nu pentru că era lipsit de defecte.
Și poate că tocmai aici se află lecția cea mai utilă. În multe activități ale vieții, progresul real nu apare din încercarea de a elimina orice posibilă imperfecțiune, ci din curajul de a acționa, de a experimenta, de a greși, de a corecta și de a încerca din nou.

Perfecționismul promite rezultate extraordinare, dar în realitate paralizează acțiunea.
Excelența, în schimb, acceptă imperfecțiunea inevitabilă a drumului — și tocmai de aceea, în timp, produce rezultate mult mai bune.

by Bruno