Cu câte corzi cânți?

Un univers de posibilități la dispoziție
O vioară are patru corzi, dar dacă interpretul este suficient de priceput, se poate crea muzică frumoasă chiar și cântând doar pe o singură coardă. Și nu numai atât: una dintre cele mai faimoase piese ale lui Bach, Aria din Suita în Re major, este interpretată de vioara solistă pe o singură coardă și este de fapt cunoscută sub numele de „Aria pentru coarda Sol”.
Totuși, chiar luând în considerare aceste performante, e clar că pe o singură coardă nu poată să iasă cine știe ce.
O chitară are șase corzi și, cu atât mai mult, dacă vrei să canti cu una singură, rezultatele vor fi destul de slabe. Chiar dacă cineva și-ar pune țoață energia și talentul în a-și îmbunătăți performantele pe o singură coardă, oricum nu s-ar profita de faptul că o chitară, spre deosebire de vioară, are posibilitate de a folosi șase corzi în același timp, cu rezultatele minunate pe care le știm.
O melodie pe o singură coardă, pe cât de bine executata, nu se poate compara cu ceea ce ar putea ieși dintr-o chitară folosita pe deplin.
Dar vioara și chitara sunt instrumente extrem de simple. Cum rămâne cu creierul?
Nimeni nu știe câte „corzi” are creierul, în câte moduri poate fi folosit sau ce fel de polifonie și rezultate ar fi capabil să producă dacă i s-ar valorifica întregul potențial.
Continuăm să cântăm pe o singură coardă
Și totuși, încă din vremea lui Aristotel, am insistat să folosim doar o singură „coardă” și am devenit extrem de pricepuți în a o folosi. Coarda care ne spune că 2+2 este întotdeauna egal cu 4, care ne spune că triunghiul ABC este congruent cu triunghiul A’B’C’, care ne spune că, dacă A=B și B=C, atunci A=C.
Desigur, această coardă este fantastică și a făcut posibile minunatele realizări tehnologice de care ne-am bucurat de-a lungul istoriei — realizări care au atins acum un nivel cu adevărat spectaculos.
Însă accentul excesiv pus pe această „coardă” ne-a determinat să le neglijăm pe celelalte, iar dependența noastră aproape exclusivă de ea ne-a făcut să uităm că există foarte multe domenii — de fapt, marea majoritate — în care 2+2 nu este deloc egal cu 4, în care triunghiul ABC nu este neapărat echivalent cu triunghiul A’B’C și în care, dacă A=B și B=C, nu rezultă că A=C. (Ca să nu mai vorbim de faptul că celelalte corzi există, vibrează și ne modelează existența, fie că ne place sau nu)…
Știința a extins limitele rațiunii
Și, atenție, nu vorbesc despre ciudățenii mistice sau prostii în stil New Age: vorbesc despre știință. Întregul corp de cunoștințe științifice din ultimii o sută de ani a zdruncinat înțelegerea noastră tradițională a gândirii raționale, și este imposibil să ne confruntăm cu cele mai recente descoperiri ale teoriei relativității sau ale fizicii cuantice folosind ideile depășite ale pozitivismului. (Oare vreunul dintre voi, cititorilor, are vreo idee ce înseamnă de fapt dilatarea timpului, echivalența dintre masă și energie, curbura spațiului, efectele nelocale și așa mai departe? Haideți, să încercăm să fim serioși și raționali…
Dar să abordăm ceva mai simplu: câți dintre voi sunt cu adevărat conștienți că lumea este cu susul în jos în Australia și că, în ciuda a ceea ce vedem și percepem, ne învârtim cu o viteză de aproximativ 1.700 km pe oră? Ca să nu mai vorbim de viteza orbitei noastre în jurul Soarelui…)
Și dacă știința oficială — chiar și cea mai rațională dintre ele, fizica — a fost nevoită să ia în considerare moduri de gândire dincolo de rațional, nu este greu de înțeles că arta, psihologia, economia și istoria, pentru a fi înțelese, necesită mult mai mult decât este capabilă să înțeleagă mintea noastră rațională limitată — o minte care insistă constant: 2+2 este egal cu 4!!! !!!
(Și, oricum, toate descoperirile cu adevărat importante au necesitat ieșirea din tiparele obișnuite de gândire.)
„Mintea intuitivă este un dar divin, iar mintea rațională este servitorul ei credincios. Am creat o societate care onorează servitorul și a uitat de dar.” – Albert Einstein
Țoață povestea asta pentru că în aceste zile, după mai bine de un an în care l-am organizat numai pentru corporații, propun seminarul de firewalking pentru public larg și, că de fiecare data, împreună cu mediatizare, încep cu întrebările obișnuite: Ce-i cu asta? Care este folosul? Nu cumva sunteți o sectă de sataniști? Ce legătură are cu business-ul? S.a.m.d Și fiindcă mulți dintre cei care îmi pun aceste întrebări sunt printre cititorii acestui site, profit de spațiu pentru a încerca o tentativă de răspuns.
De ce funcționează mersul pe cărbuni încinși
Că traineri, la fel că managerii, antrenorii, vânzătorii, ar trebui să fim concentrați asupră unui singurul lucru: rezultatele concrete pe care suntem în stare să le obținem de la oameni. Și, de multe ori, rezultate nu au nici o bază logică, iar relația de cauză-efect uneori e aproape imposibil de găsit.
După ce am studiat toate teoriile și metodele cele mai moderne, m-am convins că, în ceea ce privește resursele umane, nu s-a inventat nimic nou în ultimii cinci mii de ani și că tot ce se propune aparent nou nu este decât o reciclare de metode care sunt folosite de la începutul civilizației. Nu este loc aici pentru a aprofunda conceptul, dar verificați orice teorie la moda, și o să găsiți metode care sunt descrise în amănunte în Bardo Todol, în Vedanta, în Sutra lui Patanjali, în Țoa Te Ching, chiar și în Biblie…
În toate tradițiile, mersul pe cărbuni încinși a reprezentat un moment de dezvoltare, un ritual de purificare, o metodă de a învinge temerile, o experiență de autodepășire. Frica focului e ceva băgat adânc în ADN ul nostru, și orice fiară din junglă, pe cât de puternică și curajoasă, se vă feri fară nici un dubiu de un covor de cărbuni încinși. Și, independent de ce ați citit pe documentațiile “științifice”, când vedeți în fata voastră un covor de flacări de zece metri, fiecare celulă din trup tipa: “nu pune piciorul acolo!!!!”
Focul este doar mesagerul
Mulți cred că este o încercare de curaj, dar nu este deloc așa. Întregul seminar — prin tehnici de vizualizare, exerciții de respirație și inducerea unei stări de transă ușoară — nu este altceva decât o încercare de a activa unele dintre „corzi” pe care de obicei nu le folosim.
Și aceasta este adevărata semnificație a experienței.
Dar, întrucât subconștientul nostru nu se mulțumește cu explicații, ci are nevoie de dovezi concrete, mersul pe foc este unul dintre cele mai puternice mesaje pe care le putem transmite: în timp ce mergem printre flăcări, subconștientul nostru primește un șoc extrem de puternic, care pune sub semnul întrebării întregul sistem de credințe.
Și apare inevitabil o întrebare: „Dacă am reușit acum să fac ceva imposibil, câte alte lucruri imposibile aș mai putea face?”
Poate că acum adevăratul scop al mersului pe foc devine mai clar.
Cea mai mare parte dintre noi folosesc o singură coardă printre cele infinite pe care le au la dispoziție, și, de multe ori, nici pe aceasta în întregime, și nici macar așa de bine. Și nu își dau seama că, acceptând ideea de a parași locurile cunoscute și sigure din zonă lor de confort, ar putea să atingă rezultate absolut spectaculoase.
Să cante cu două, zece, o sută de corzi…
Câte corzi folosești cu adevărat?
Desigur, un seminar nu poate face minuni. Dar poate reprezenta o experiență extrem de puternica și folositoare și, pentru unii, se poate dovedi intradevar un turning point care îi vă schimba viață.
Și desigur, nu e întâmplător că acest ritual a fost folosit în ultimi ani de diferiți performeri de top, de la atleți la actori, de la manageri la politicieni.
Deci, nici o probă de braverie, nici un ritual satanist, ci un mesaj extrem de puternic trimis minții noastre subconstinta, fricoasă, condiționată, limitată, și care face tot posibil să rămânem în coltul nostru protejat. Un mesaj care spune: ai mii de corzi la dispoziție, folosește-le…
Un salut


