Se spune că într-un trecut nu prea îndepărtat, un călugăr creştin a mers în vizită la un lama tibetan, cu intentia de a face schimb de cunostinte, de a descoperi care era calea spirituală a unei culturi atât de îndepărtate şi care era stilul lor de a se ruga şi a medita.
Răspunzând la o întrebare directă în acest sens, lama a explicat că scopul final al oricărei metode de meditatie este atingerea unei stări de prezentă și conştientizare cosmică, în care divinitatea nu mai există, ci doar propria existentă este percepută.
Călugărul creştin, surprins şi indignat, a răspuns „Mi se pare o aberaţie şi o greşeală. Eu cred că scopul ultim al oricărei meditaţii şi rugăciuni ar trebui să fie disparitia existentei personale și perceptia absolută a existentei lui Dumnezeu!”
„Oh, bine, este exact la fel”, a replicat Lama.

Cunoaște-te pe tine însuți

Γνῶθι σεαυτόν, (gnōthi seauton, cunoaște-te pe tine însuți) este celebra maximă pe care pelerinul o găsea a intrarea în templul lui Apollo din Delphi, în Grecia Antică. O maximă care la prima vedere ar putea părea banală, dar care reprezintă, în schimb, cel mai înalt vârf al cunoașterii: așa cum scria alt filosof din vremea respectivă „a te cunoaște pe tine însuți înseamnă a cunoaşte universul şi zeii.”

Întrebarea care nu dispare niciodată

Dar ce înseamnă „a se cunoaste pe sine” şi ce ar trebui să mai descoperim ce nu cunoaştem deja, având în vedere că, aparent, suntem în contact cu noi înșine 24 de ore pe zi?
Uneori, cea mai rapidă cale de a ajunge la adevăr este să mergi prin excludere: așa cum îi explica Sherlock Holmes asistentului său când imposibilul a fost înlăturat, ceea ce rămâne, oricât de improbabil pare, trebuie să fie adevărul”.
Aşadar, începem să ne întrebăm „ce nu suntem”?

Ce nu suntem?

„Eu” nu sunt mâna mea. La fel cum nu sunt genunchiul meu sau ficatul meu. Limba însăși evidențiază separarea care există între „eu” și componentele corpului meu și, prin urmare, este ușor să recunoaștem că „eu” nu sunt corpul meu, mai ales că celulele se schimbă constant și, în cazuri nefericite, părți ale corpului pot fi pierdute fără senzația că „sinele” ar fi afectat în vreun fel.
În același mod, „eu” nu sunt gândurile mele, care se schimbă constant, la fel cum nu sunt nici emoțiile mele. Nici nu sunt cultura mea, amintirile mele sau creațiile mele, care sunt toate temporare și chiar mai trecătoare decât materia organică. Cu atât mai puțin mă pot identifica cu meseria mea, cu funcția mea, cu banii mei, cu cercul meu social sau cu toate aceste lucruri a căror caracter trecător este evident.

Un reporter care o intervieva pe Maica Tereza de Calcutta:
,,Cu siguranţă vă rugati foarte mult. Ce îi spuneti lui Dumnezeu?” „Nu spun nimic, ascult.”
„Ah! Şi… ce vă spune Dumnezeu atunci?” „Nu spune nimic, ascultă.”

Dincolo de corp, gânduri și emoții

Dar dacă nu sunt toate aceste lucruri, ce rămâne la conceptul de „eu”, odată ce materia, gândul, emotiile, personalitatea şi toate celelalte lucruri cu care – pentru comoditate – ne identificăm de obicei, au fost îndepărtate? (notă: în teatrul latin, „persona” era masca purtată de actorul care trebuia să joace un rol anume. Te pune pe gânduri, nu-i așa?)

Aceasta este o întrebare pe care cele mai bune minti ale umanității și-au pus-o de când există lumea, iar dorinta de a afla ce se găseşte dincolo dincolo de vălul impermanentei este tocmai scopul oricărei religii, oricărei tehnici de meditatie, oricărei căi spirituale. Şi, dincolo de varietatea aparentă, fiecare metodă de meditatie, presupune să te pui într-o situaţie în care uiti că ai un corp fizic, zbuciumul constant al minţii se potoleşte, emotiile scad până dispar, și, în sfârşit, te găseşti…

…exact: ce descoperi?

Răspunsurile pe care ni le-au dat misticii, filozofii, călăuzele spirituale au fost cele mai variate, bazate pe sistemul de credinte la care ne referim; dar, din nou, când depășești aparenta metaforelor folosite și te concentrezi pe sensul profund, îţi dai seama că toată lumea vorbeşte despre aceeași experientă: când lași deoparte ceea ce este tranzitoriu și ești capabil să intri în contact cu propriul sine superior, cu componenta transpersonală, se intră într-o dimensiune a conștientizării pure care transcende corpul fizic, transcende emoţiile, transcende gândirea, transcende conceptul obișnuit de spaţiu-timp; și tocmai în această dimensiune se găsește nu numai răspunsul la întrebarea „cine sunt eu”, ci și toate răspunsurile care dau sens celorlalte dimensiuni; de fapt, intrăm în zona spiritului care „știe”, care cunoaște toate răspunsurile, în zona în care, de fapt, întrebările obișnuite – cu bagajul de îndoieli care se târăsc după ele – nu mai apar pentru că își pierd sensul.

Întâlnirea cu Sinele Superior

Evident, calea către autocunoaștere este plină de capcane și obstacole, așa cum știe oricine a întreprins-o; ego-ul – care nu vrea să se lase pus deoparte – ne prezintă ispitele deşertăciunii, invidiei, mândriei. Nu numai că, a merge spre autocunoaștere înseamnă a depăși zidul minciunilor pe care l-am construit în jurul nostru pentru a ne proteja, înseamnă a admite intenţiile reale din spatele acţiunilor noastre, înseamnă a înfrunta fricile și dorinţele ascunse, înseamnă a ne întâlni cu „umbra”, lucru care ne poate duce la descoperiri și conștientizări care pot fi foarte dureroase.

Întâlnirea cu Daimonul

Aceasta este ceea ce multe culturi numesc „noaptea sufletului”, un moment în care conștiința de sine ne îndeamnă să ne eliberăm de ceea ce „nu sunt eu”, pentru a trece la noi certitudini care, totuși, nu s-au consolidat încă. Și tocmai în acest spațiu ne putem găsi esența cea mai autentică, sub forma pe care grecii antici o numeau „daimon” (δαίμων), fără nicio legătură cu cuvântul „demon” așa cum a fost înțeles ulterior de creștinism: de fapt, traducerea latină era „genius”, iar ambele cuvinte se referă tocmai la esența noastră spirituală cea mai pură, la „zeul din noi”.
Așadar, a-ți întâlni propriul „daimon” înseamnă a descoperi entuziasmul, care provine tocmai din „en theos” (ἐν θεός), zeul dinlăuntrul nostru; iar a permite propriului daimon personal să se manifeste înseamnă a atinge eudaimonia (εὐδαιμονία) — adică împlinirea deplină a sinelui — înseamnă eliberarea adevăratei noastre esențe, înseamnă descoperirea sensului vieții, „sens” în dubla sa accepțiune de Direcție și Semnificație..

Redescoperirea autenticității

Atunci când simțim, așadar, o lipsă de „sens” — adică atunci când simțim că vieții noastre îi lipsesc „sensul” și „direcția” — putem fi siguri că ne-am înăbușit geniul, că ne-am ascuns adevărata esență pentru a ne conforma așteptărilor societății și că ne-am pierdut autenticitatea; și chiar și în acest caz etimologia ne vine în ajutor: de la „autos” (αὐτός), cel care răspunde doar în fața sa.

Călătoria spre descoperirea esenței noastre, a unicității noastre, poate fi cu siguranță dificilă și dureroasă. Dar dacă ne dorim o viață autentică, o viață cu „sens”, aceasta este singura cale care merită parcursă.

de Bruno