Scena pe care nimeni nu o va uita vreodată

Imaginea celor trei polițiști care dirijează traficul, a șoferiței care vorbește la telefon, a reporterilor care iau interviuri și a trecătorilor care privesc și comentează, în timp ce fata zace singură pe marginea drumului, pe moarte — este o imagine greu de șters din minte, și este de înțeles că oricine s-ar fi gândit că, în locul fetei, ar fi putut fi propria fiică, soră sau iubită, ar avea reacțiile emoționale intense despre care am citit.

Tentația de a judeca

Am învățat de mult să nu judec pe nimeni, mai ales daca nu am informații directe, așa că poate fiecare și-a făcut într-adevăr datoria, și poate ceea ce se vede este exact ce trebuia făcut, nu stiu.
La un moment dat, nu se putea pretinde că politia să nu se mai ocupe de circulație, că șoferiță să nu-și avertizeze partenerii de afaceri că vă întârzia, că reporterii să piardă o ocazie de aur să facă un scoop de senzație samd.

Și oricum, experiență ne spune că daca cineva incompetent încearcă să dea un prim ajutor, sunt mai multe șanse să facă rău decât să facă bine. Așa, poate, fiecare nu a făcut altceva decât ce era cel mai inteligent în acelmoment, și țoață aceasta indignare nu are nici un sens…

Asta încerc să îmi spun, raționalizând, dar tot nu reușesc să îmi scot din mintea imaginea acelei fete de pe drum, care se zbătea – singura – intre viață și moarte.

Mâna pe care nimeni nu a ținut-o

Eu cred că asta a fost partea care într-adevăr ne-a lovit pe toți: senzația de indiferenta și părăsirea. Daca unul dintre polițiști, sau șoferiță, sau oricine, ar fi fost linga ea s-o tina de mina – chiar daca fară nici un folos – întreagă scena ar fi fost desigur trista și tragica, dar nu ar fi avut impactul emotianal devastator pe care îl are.

Cineva s-o tina de mana în timp ce moare. Un gest poate inutil, dar de omenie.

Nu a fost.

Și, din cauza asta, mii și mii de oameni au fost promti să arate cu degetul “monștrii din Bld Kiseleff”, să semneze petiții, să acuze indiferenta, nepăsare, jungla urbana, orașul sălbatic, și mii de alte expresii pe care le-am citit.

De ce indignarea ne oferă o satisfacție atât de mare

Cred că fiecare dintre acești oameni s-a simțit un pic mai bun și superior moral vorbind fata de cei care se văd în film. Desigur. Și foarte comod.

Să o tina “cineva” de mana… hmmm.

Mă întreb – vă întreb – în timp ce citiți aceste rânduri, daca nu credeți că este cineva în blocul unde locuiți care ar avea nevoie să fie ținut de mana. Sau pe strada. Sau oriunde. Nu neapărat să aibă nevoie de ajutor, nu neapărat nevoie de bani. Pur și simplu de un gest de omenie și compasiune.

Compasiunea începe aproape de casă

Îl faceți? Ce vă împiedică să-l faceți? Acum? Nu aveți timp? Sunteți ocupați? Aveți alta treaba? Aveți deja prea multe pe cap? Nu vă iese nimic?

Cei care au fost așa de vehemenți în a acuza de indiferenta și nepăsare pe cei din Bld. Kiseleff, cate gesturi de compasiune sincera au făcut în ultima vreme?

Repet, departe de mine ideea de a acuza pe cineva. Nu îmi amintesc să fi făcut eu ceva special în acest sens. Și eu sunt ocupat, am treaba, am deja prea multe pe cap, nu am timp de voluntariat sau ceva asemănător, și poate nici eu mi-aș pierde timpul cu ținutul de mana. Și oricum, sunt prea multe mâini de ținut.
Așa, mă ocup de treaba mea.

Înainte de a-i judeca pe alții

Isus ne-a spus să nu ne uitam la paiul din ochiul fratelui, când nu vedem bârnă în ochiul nostru. Așa, poate, în loc de a ne descarcă conștiință acuzând pe ceilalți de indiferenta și nepăsare cu mesaje pline de ura, poate ar ficazul să ne uitam la ce facem noi, să vedem de cate ori nu suntem în stare de a face un mic gest de omenie pentru că “avem o treaba mai importanta”.

Și poate o să înțelegem că pe Bld. Kiseleff nu era nici un mostru, și simpli oameni cu treaba. Cu altceva mai important de făcut decât a tine de mana o fata care moare.

Cu multe altele pe cap și puțin timp.

Că noi.

de Bruno