„Viața înseamnă necazuri. Doar moartea nu este așa. A fi în viață înseamnă să-ți desfaci centura și să *cauți* necazuri.”
Nikos Kazantzakis, Zorba Grecul

„Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”: câte povești am citit care se termină astfel? Și câte filme, romane și piese de teatru — chiar și fără a folosi exact această frază — transmit același mesaj?
Și câți dintre noi visăm să ne organizăm viața în același mod – să găsim un partener, să ne construim o viață stabilă, să urmăm o carieră și să acumulăm suficienți bani pentru a obține siguranță financiară și familială și, în cele din urmă, să „trăim fericiți până la adânci bătrâneți”?

Un vis sau… un coșmar?

Încă de pe vremea lui Aristotel – în *Poetica* sa –, care a definit structura „perfectă” a unei comedii, fiecare poveste – chiar și cu infinitele sale variații posibile – urmează același model de bază: există personaje, există obiective de atins, probleme de înfruntat și dificultăți de depășit, astfel încât tensiunea și incertitudinea se acumulează până când are loc catharsisul, problemele sunt rezolvate într-un fel sau altul, iar concluzia dorită este atinsă: „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.

Acest tip de structură ne modelează încă de la o vârstă fragedă și ne face să credem că viețile noastre se pot desfășura la fel ca un film sau o operă literară: adică că este posibil să ne stabilim un obiectiv, să ne luptăm cu dificultățile și obstacolele, dar apoi – odată ce le-am depășit în sfârșit – să ne bucurăm de odihna binemeritată și să ne trăim restul vieții fără probleme și griji.

Viața nu urmează un scenariu

Din păcate — sau, mai degrabă, din fericire… — viața nu este un film: experiența ne învață că, atunci când reușim să atingem orice obiectiv, mare sau mic (căsătoria, o promovare, un anumit statut social, un anumit rezultat financiar…), descoperim că, de fapt, nu am rezolvat nimic; dimpotrivă: descoperim că numărul și dificultatea provocărilor cu care ne vom confrunta pur și simplu au crescut — exact ca la școală, unde de fiecare dată când trecem într-o clasă superioară, materiile și temele devin din ce în ce mai dificile și mai solicitante.

Mai mult, nu trebuie decât să ne uităm în jur pentru a fi nevoiți să recunoaștem că fiecare ființă umană, indiferent de avere sau statut social, se confruntă cu probleme legate de familie, sănătate și muncă, iar diferențele constau doar în amploarea problemelor, nu în esența lor.

Visul imposibil al unei vieți fără probleme

Prin urmare, faptul că, din când în când — copleșiți de obstacole și probleme — tânjim după o pauză este absolut normal și, de fapt, tocmai pentru asta există vacanțele. Însă a ne gestiona viețile în timp ce continuăm să visăm la o situație care ne va permite în sfârșit să „trăim fericiți până la adânci bătrâneți” și să ajungem la un fel de nirvana în care conflictele și problemele nu mai există, pe lângă faptul că este un obiectiv de neatins, ascunde ceva mult mai grav: ascunde o respingere a vieții înseși, care, prin definiție, este o serie continuă de probleme și provocări din ce în ce mai dificile cu care viața ne pune la încercare; ascunde dorința de a scăpa de luptă, o dorință care nu dezvăluie altceva decât frică și nesiguranță.

Dar viața înseamnă conflict, mișcare și creștere, și tocmai prin dificultățile cu care ne confruntăm și pe care le depășim descoperim esența și sensul existenței noastre.
Eșecul de a accepta acest adevăr simplu și evident ne conduce la atitudinea de victimă, la respingerea experienței, la evadarea din ceea ce — chiar dacă este solicitant și uneori dureros — se poate dovedi cu adevărat un moment de creștere. Fiecare sportiv știe că numai prin antrenament riguros poate deveni mai puternic și poate obține performanțe mai bune; fiecare student știe că numai confruntându-se cu studii și probleme din ce în ce mai complexe poate deveni un profesionist; fiecare muzician sau dansator știe că numai printr-o luptă constantă împotriva dificultăților poate deveni un adevărat artist.

Așadar, în loc să visăm la un viitor inexistent și imposibil (care, de fapt, nu ar fi altceva decât un coșmar – cât timp am putea cu adevărat să îndurăm o viață „perfectă”, fără probleme de rezolvat, înainte ca plictiseala și depresia să ne ucidă?), ar fi mai bine să începem să acceptăm viața în întregime, astfel încât să putem găsi în fiecare experiență — oricât de neplăcută și dură ar părea — lecția pe care o conține, și să o folosim pentru a crește și a ne dezvolta ca ființe umane.

Învățând să dansăm cu momentul prezent

Și am face bine să recunoaștem că nu suntem în măsură să judecăm lucrurile pe moment și că adesea ceea ce părea un dezastru la momentul respectiv se poate dovedi ulterior că a deschis calea către un nou nivel de conștientizare și creștere, acceptând faptul că renunțarea la orice judecată și la orice plângere și învățarea de a dansa cu momentul prezent — indiferent de provocările pe care ni le prezintă pentru a ne pune la încercare — este adevărata cheie către creștere, fericire și viața însăși.

by Bruno