“Crezi că poți strivi un vierme? Iată, ai făcut-o… nu a fost greu, nu? Acum, refă viermele!” – Lanza del Vasto

Întâlnirea cu Lanza del Vasto

Uneori nu-mi vine să cred ce de oameni extraordinari am avut norocul de a întâlni. Maeștri adevărați, n-are sens să fac o lista. Și, desigur, Lanza del Vasto a fost unu dintre ei. Nu o să stau să povestesc despre cine este vorba: azi, e aproape necunoscut. Dar vă sfătuiesc să faceți un pic de căutare prin Google.
Nici nu o să vă povestesc prin ce sir de coincidente un adolescent rebel și lipsit de bun simt, cum eram eu în 1976, a avut ocazia să stea cu el o săptămână, când a venit în Genova, să-i fie ghid al orașului, să se ocupe de cazare și masa, și să-l însoțească la toate conferințe.
Și, desigur, nu o să vă povestesc despre efectul lui asupra mea. E vorba de întâlnirea cu un Maestru: pentru cine a avut norocul așa, nu e nevoie de alte explicații; pentru ceilalți, un milion de cuvinte nu ar fi suficiente.

Nu, vreau să vorbesc numai despre citatul de mai sus, pe care l-am găsit azi, scris cu litere mari, în timp ce răsfoiam jurnalele mele din tinerețe.
Evident, are multe nivele de citire: primul, bineînțeles, că ne mișcam într-o lume unde se întâmplă – singure – minuni fară sfârșit: daca țoață comunitatea științifică și-ar concentra eforturile, oricum nu ar fi în stare să producă un simplu vierme. Totuși, viermele e acolo, să ne reamintească cât de puțim putem face, în ciuda arogante și inganfarii noastră.

Al doilea, categoric, cât de ușor este să distrugem ceva. Și cât de greu, admitind să fie posibil, să construim.

Iluzia puterii prin distrugere

E nevoie de mii de oameni și resurse imense să faci un tren să meargă; dar ajunge un pietroi pe sine, și trenul nu mai merge.

E nevoie de o cantitate de munca imensa de proiectare și de testare că să faci o mașină să funcționeze; dar ajunge un pic de zahar în rezervor, și ea se oprește.
Poți să strângi undeva mii de metri cubi de apa potabila: ajunge o sticla de ulei mineral aruncata în ea, să nu mai fie de nici un folos.
Cred că farmecul distrugerii vine din aceasta falsa senzație de putere, că daca suntem în stare să distrugem un lucru, suntem mai tari decât cel care l-a construit.

De ce criticii se simt mai puternici decât creatorii

Așa, ne e foarte ușor să distrugem munca altora, speranțe, vise: ajung niste cuvinte, și rezultatul e obținut. Criticam, învinovățim, desprețuim… Ce tari ne sintim!
Unii fac din asta o meserie: gândiți-vă la cei care sunt critici de profesie; sau la cei care își permit de a le găsi defecte lui Leonardo, Einstein, Mozart…

Dincolo de bine și rău: Forța creației

Eu, de mult, m-am lașat de noțiune de binele și rău. Cred că sunt concepte care de fapt nu sunt decât niste păreri strict personale. Așa, nu îmi mai permit să spun că un lucru este bun și un alt rău.

Dar stiu că exista o forță care merge spre creație, și alta care merge spre distrugere. Și nu pot decât să fiu uimit că, în timpul ce munca distrugerii e așa de ușoară, tot creația o ia înainte.

Un salut

by Bruno