Ogni blocco di pietra ha una statua dentro di sé ed è compito dello scultore scoprirla” – Michelangelo
(Fiecare bloc de piatră ascunde în interiorul său o statuie, iar sarcina sculptorului este să o descopere)

Munca unui sculptor mi s-a părut întotdeauna extrem de fascinantă. Gândiți-vă pentru o clipă: aveți în fața voastră un bloc de marmură și începeți să-l ciopliți cu dălți. Puțin câte puțin, din piatră începe să apară o „formă”, piatra începe să aibă un „sens”, iar această formă și acest sens reprezintă materializarea unei idei care era în mintea voastră, precum și manifestarea pe plan fizic a puterii voastre creative. Este ceva care ne face asemănători cu zeii.

Procesul acesta ni se pare firesc, dar cuprinde nişte aspecte care merită să fie aprofundate: blocul de piatră reprezintă un spatiu de potenţialitate infinită şi conţine un numar infinit de statui dintre care numai una se va materializa.

Ce este foarte interesant e faptul că procesul de a sculpta o statuie perfectă nu implică o adevarată „creaţie” fiindcă statuia există DEJA înăuntrul blocului de piatra. Procesul implică doar înlăturarea a tot ceea ce este în plus şi împiedică  această statuie să iasă la suprafaţă şi  să se manifeste.

Acest spaţiu de potenţialitate infinită are anumite limite: prima limită constă în dimensiunea blocului. Este  adevărat că orice bloc de piatră, independent de dimensiunile lui, conţine un numar infinit de potenţiale statui. Acestea sunt raportate, totuşi, la dimensiunea blocului.

Alte limite pot depinde de capacitatea tehnică a sculptorului: s-ar putea întâmpla să vizualizăm o sculptură, care se află cu siguranță în interiorul marmurei, dar să nu fim capabili să o materializăm din cauza incapacității noastre. Alte limitări pot apărea din cauza erorilor de direcție: poate că am început cu un subiect, dar după o perioadă de timp creativitatea noastră ne-a condus în alte direcții; din păcate, piatra nu este lut, iar ceea ce a fost îndepărtat, a fost îndepărtat pentru totdeauna. Cu siguranță, dacă începem să cioplăm la întâmplare și îndepărtăm material fără a avea în minte o viziune, cu greu vom putea produce ceva de valoare.

Ceea ce este cert este că, în orice moment, indiferent de mărimea pietrei sau de forma deformată pe care a luat-o din cauza greșelilor de tehnică și de orientare, această piatră va continua să conțină un număr infinit de statui potențiale și – la fel de cert – conține o sculptură care poate deveni o capodoperă. Atunci, este responsabilitatea sculptorului să aleagă între a se concentra pe această potențială capodoperă sau a-și dispersa atenția asupra statuilor pe care nu le poate finaliza din cauza acestor limitări și, prin urmare, a se victimiza. Este alegerea lui, iar decizia de a se concentra pe potențialități mai degrabă decât pe limite reprezintă adevărata esență a liberului arbitru.

Și noi avem un bloc de piatră de sculptat, și anume propria noastră viață. În fiecare moment avem un număr infinit de posibilități din care să alegem și să facem ce vrem cu ele. Desigur, dacă acționăm la întâmplare, cu greu vom putea produce ceva care să aibă sens; și, la fel ca în cazul sculptorului, manifestarea acestei valori nu este atât un proces creativ, cât mai degrabă unul de descoperire și eliberare a ceea ce suntem deja, oricât de ascuns ar rămâne acest lucru de blocajele emoționale, inhibițiile, temerile și convingerile limitative care împiedică exprimarea deplină a potențialului.

Totuși, aceste potențialități sunt nesfârșite, da, dar totuși limitate. Există o serie de limite reale, datorate situației inițiale, sănătății, culturii, greșelilor din trecut… dar, în ciuda acestor limitări (care sunt adesea false și există doar în mintea noastră, dar asta este o altă poveste), indiferent cât de dificilă, complicată, fără ieșire ni s-ar părea situația noastră, avem totuși un potențial infinit de manifestare și avem șansa de a face din viața noastră ceva care poate reprezenta o capodoperă.

Iar alegerea între a ne concentra pe potențialități sau pe limite este ceva cu care ne confruntăm continuu în viață: dacă, din cauza unui accident, ne trezim cu picioarele amputate, este clar că ne confruntăm cu o limită.

Depinde de noi să alegem dacă ne petrecem restul vieții plângându-ne și victimizându-ne gândindu-ne la ce nu putem face, sau alegem să ne concentrăm pe potențial și să decidem să valorificăm la maximum resursele rămase, care continuă să fie nesfârșite. Este alegerea noastră și – ca în cazul sculptorului – este adevărata esență a liberului arbitru.

Există, totuși, o diferență fundamentală între un bloc de marmură de sculptat și viața noastră, ceea ce face ca metafora să nu fie complet comparabilă. În timp ce marmura, atunci când nu este folosită sau când sculptorul se gândește, așteaptă, amână… rămâne neschimbată, viața noastră – în timp ce așteptăm – tot trece, iar oportunitățile de care dispunem se diminuează.

Imaginează-ți scena: ești în fața blocului tău de marmură și, în timp ce încerci să-ți dai seama ce să faci, blocul devine din ce în ce mai mic. Până când dispare.

Ce mai aștepți pentru a face o capodoperă din viața ta?

By Bruno