„Munca este refugiul celor care nu au absolut nimic mai bun de făcut.” — Oscar Wilde

„La naiba să fie, o generație întreagă care pompează gaz, curăță mesele de așteptare; sclavi cu gulere albe. Publicitatea ne face să urmărim mașini și haine, locuri de muncă pe care le urâm pentru a putea cumpăra rahat de care nu avem nevoie. Suntem copiii de mijloc ai istoriei, omule. Fără scop sau loc.” — Chuck Palahniuk – Fight Club

Ce este, de fapt, munca?

Când vorbim despre muncă, primele lucruri la care ne gândim sunt salariul, programul, bonusurile, gradul de satisfacție, oportunitățile de carieră, posibilitatea de a ne pune în evidență competențele, samd.
Dar… ce este, mai exact, munca?

Am revăzut recent „Cast away”, un film în care Chuck Nolan (Tom Hanks), corporatist până la miez, din cauza unui accident de avion în care este singurul supraviețuitor, aterizează pe o insulă pustie și – ca un nou Robinson Crosue – trebuie să inventeze la fiecare pas strategii pentru propria sa supraviețuire: unde să găsească apă, cum să obțină ceva de mâncare, cum să construiască un adăpost, luptându-se cu faptul că toata o serie de lucrurile pe care le considerăm normale și firești în civilizația noastră nu sunt deloc garantate, ci de fapt au nevoie de geniu, inventivitate și … muncă.

Ce ne poate învăța o insulă pustie despre muncă

Nu m-am putut abține să mă întreb cât de mult ar avea sens discuțiile noastre obișnuite despre muncă în astfel de condiții: cine ar vorbi despre ore, program, pauze, concediu medical, negocieri salariale, drepturile lucrătorilor, alocatii… la fel cum nu ar avea sens plângerile, proteste, victimizarii, scuze, justificări, explicatii…

Ar fi o experiență care ar face bine la multă lume și ii ar clarifica unele aspecte ale realității, atunci când strategiile obișnuite de manipulare a mediului nu au nici un sens: ar descoperi că realitatea este total indiferentă față de nevoile noastre și mai presus de toate, nu este deschisă la negocieri; ar descoperi că în fiecare moment al vieții noastre trebuie să ne confruntăm cu o „situație” acționând și făcând alegeri: unele dintre aceste alegeri vor avea succes, altele nu; unele te vor permite să supraviețuiești, altele nu.

Deci, ce este „muncă”? Pur și simplu este ceea ce trebuie să facem într-o situație anume pentru a obține ceea ce avem nevoie.

De la supraviețuire la o societate hiperspecializată

Proiectându-ne din insula noastră pustie, situație în care ar trebui să ne ocupăm de fiecare aspect al supraviețuirii și în care am fi total responsabili pentru rezultatele pe care le obținem, către societatea noastră hiper-tehnologică, hiper-conectată, hiper-ocupată, hiper-specializată, în care obiectivul este să găsim o micro-sarcină de care să avem grijă, prin care să creeam valoare care va fi transformata în bani, care la randul lor vor fi schimbati cu bunuri și servicii care ne interesează, definiția nu se schimbă: „Muncă” rămâne activitatea prin care răspundem la realitate și obținem ceea ce avem nevoie.

Este important să reiterăm acest lucru, deoarece există riscul ca complexitatea socială să ne facă să pierdem din vedere esențialul: într-o anumită situație, „munca” poate fi a pune caramizi unu pe altul, într-o altă situație poate fi se poate fi a se plânge la secretarul de partid, sau completarea formularelor după formulare pentru a primi un bonus de la stat; poate fi a repara masinii, sau a vinde ușă la ușă, sau a face o negociere miliardară, a jefui trecători, a culege roșii, a accepta sclavirea,… și tocmai „situația” sau „realitatea” va determina care dintre aceste comportamente ar fi funcționale și acceptabile: evident, nu putem evalua cu același criteriu ceea ce am fi dispuși să facem în societatea actuală cu ce am face în caz de război sau în caz de foamete, sau dacă ne-am găsi prizonieri într-un lagăr de concentrare.

De ce întrebarea „muncim ca să trăim sau trăim ca să muncim?” este greșită

Deci, a ne întreba dacă muncim pentru a trăi sau dacă trăim pentru a munci nu are prea mult sens, deoarece implică faptul că munca este o componentă “separată” a viații. Evident, nu este vorba de a ceda la retorica motivațională obișnuită („Găsește ceea ce îți place să faci, găsește o modalitate de a fi plătit și nu vei mai lucra o zi în viața ta” este una dintre multele prostii care ne sunt servite din partea gururilor al succesului, dar – ca multe altele – nu are niciun sens), ci pur și simplu să înțelegem că ceea ce numim muncă poate, în anumite circumstanțe, să ne ocupe complet viața (dacă tocmai suntem pe o insulă pustie) sau deloc, dacă suntem pensionari, ultrabogati sau intretinuti de cineva.

Paradoxal vorbind, situația la care visează mulți, cea în care NU trebuie să lucram pentru a trăi este tocmai cea mai puțin deziderabila: și de fapt tocmai cei care sunt pensionari sau cei bogați de familie sunt deseori stapaniti de depresie și de un sentiment de inutilitate și caută cu disperare ceva de făcut pentru a da sens (așa cum spun mereu, direcție și semnificație) vieții lor.

Când munca devine o evadare

În toate acestea ajungem exact la subiect: majoritatea oamenilor trăiesc într-o stare de „disperare liniștită”, așa cum spunea Thoreau, și munca devine un mod de a nu fi nevoiti să înfrunte goliciunea existenței proprie, o narcoză necesară pentru a evita de a se confrunta cu cu absurditatea vietii si lipsa de sens.

Workaholic-ul care lucreaza non stop si care poate obține succese excelente în munca sa, in ceea mai mare parte a cazurilor, o face tocmai datorită acestei necesitatea de a evada din disperare.
De fapt, datorita tehnologii si facilitatea de a se conecta cu lumea in orice moment, societatea de astăzi oferă un număr incredibil de oportunități de a rezolva problema „obținerii a ceea ce avem nevoie într-o situație dată”, dedicând doar câteva ore pe săptămână acestei activități.

Dar dacă vom reuși, în ciuda tuturor fanteziilor de a ne petrece zile pe plajă, sau in o vacanta permanenta, ne-ar obliga să ne confruntăm cu disperarea și vidul existenței noastre: cu o sumă suficientă de bani și timp liber, majoritatea oamenilor își vor petrece timpul uitându-se la televizor și, probabil, consumând alcool sau droguri. Viata „vedetelor” pe care le invidiam ar trebui sa ne invete ceva.

Adevărata întrebare este sensul

Deci adevărata întrebare nu este cât de mult din existența noastră ar trebui să fie ocupat de muncă, care – așa cum am spus – poate varia în funcție de situație, ci de „sensul” (inca o data, „direcție” și „semnificație”), pe care atribuiam existenței noastre: dacă i-l găsim, toate întrebările sunt inutile; dacă nu-l găsim, toate întrebările sunt de asemenea inutile.

de Bruno